performanta globala a firmei

0
154

Performanta globala a firmei este o suma a performantelor economice, sociale si ecologice.

Un element esential al acestei triple performante il constituie deciziile financiare. In noua turnura a lucrurilor, singurul membru al consiliului de conducere care trebuie consultat pentru fiecare decizie este directorul financiar.

In eforturile pe care firma le va face pentru receptivitatea la schimbare si pentru demararea procesului de transformare decizia financiara va ocupa un loc primordial.

Decizia financiara a firmei pentru obtinerea performantei globale se traduce in trei moduri: decizia de investitii, decizia cu privire la structura financiara si costul capitalului si decizia cu privire la distribuirea dividendelor.

Politica de investitii

Deciziile politicii de investitii sunt cele mai importante deoarece ele implica sume foarte mari de bani, au un orizont foarte mare de timp pentru adoptare si sunt si cele mai costisitoare datorita riscurilor mari pe care le implica.

Se ridica, insa, intrebarea: “De ce trebuie sa investeasca firmele in viitor?”

Pentru aceasta raspunsurile ar fi multiple, noi incercam doar cateva dintre ele, si anume: pentru echilibrarea raportului dintre capacitatea de productie si cerere; pentru mentinerea sau marirea avantajului detinut fata de concurenti; pentru protejarea afacerii existente; pentru mentinerea sau chiar marirea nivelului profitabilitatii; pentru exploatarea avantajelor noilor tehnologii; pentru marirea cotei de piata; pentru imbunatatirea imaginii etc.

Daca performantele economice ale firmei sunt foarte usor de cuantificat si se reflecta in indicatori precum ratele de rentabilitate, viteza de rotatie, capacitate de autofinantare, performantele sociale si ecologice ale firmei sunt foarte greu de cuantificat. Investitiile in cresterea performantei globale a firmei se axeaza pe decizii financiare strategice. Firmele ar trebui sa aiba doua obiective majore: maximizarea profitului si performanta sociala.

Aceste decizii de investire genereaza trei cazuri: cazul altruistului in care firmele investesc in actiuni comunitare benevol, fara a avea un interes; cazul egoistului in care firmele refuza sa fie “buni cetateni”, insa constranse de o serie de reglementari investesc in proiecte ce au ca scop responsabilitatea sociala; cazul strategului este cazul firmei declarata “un bun cetatean” pentru ca se preocupa de viata comunitatii din care face parte, toate acestea facand parte dintr-o strategie a firmei.

Daca firmele decid sa investeasca pentru cresterea performantelor economico-financiare proiectele de investire se impart in trei categorii:

■ proiectele de inovatie: de natura ofensiva, vizand sa lanseze activitati noi de fabricatie si/sau de comercializare (produse noi, modificari de produse existente) de o maniera care sa duca la cresterea cifrei de afaceri a intreprinderii;

■ proiectele de extindere sau de capacitate: ele vizeaza, de asemenea, cresterea cifrei de afaceri a intreprinderii, continuand sa creasca capacitatile interne de productie si/sau de comercializare a produselor existente (largirea unei uzine, sau a unui parc de masini);

■ proiectele de rationalizare sau de productivitate: contrar celor doua precedente, nu cauta teoretic o crestere a volumului afacerilor, ci vizeaza, din contra, o reducere a costurilor de productie si/sau de comercializare.

Pentru alegerea variantelor optimale de investitii corelate cu nevoile, cu disponibilitatile financiare si cu veniturile viitoare obtenabile se recurge la o serie de criterii si metode printre care: perioada de recuperare a investitiei, valoarea actuala neta sau fluxul de numerar scontat – VAN sau FNS –, rata interna de rentabilitate – RIR.

In alta ordine de idei, dar in acelasi context, esentiala in alegerea unui proiect de investitie este si durata vietii economice a acesteia care reprezinta perioada de timp pe parcursul careia investitia va permite obtinerea de venituri. Aceasta durata este relativ greu de determinat, pentru ca ea depinde de schimbarile cererii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost facuta, de aparitia noilor produse si de serviciile concurente si de alti factori, atat endogeni, dar mai ales exogeni firmei.

Capacitatea de finantare

Din studierea raportului care da structura financiara a unei firme rezulta ca este vorba de doua variabile: indatorare si capitaluri proprii. Decizia cu privire la structura financiara si oscilarea raportului intre subunitar si supraunitar presupune mai multe riscuri: riscul solvabilitatii; riscul de lichiditate; riscul ratei dobanzii.

Din aceasta cauza trebuie analizate atat capacitatile de autofinantare – unele dintre cele mai importante fiind amortizarea si provizioanele –, cat si finantarea din surse externe care va duce sau nu la cresterea gradului de indatorare al firmei. Structura capitalurilor influenteaza esential valoarea firmei. Sa nu uitam ca de obicei rata asteptata de actionari este mai mare decat rata asteptata de creditori.

Un prim pas pentru crearea de fluxuri de numerar prin autofinantare este reducerea duratelor de amortizare si utilizarea metodelor de amortizare accelerata si degresiva ce au ca efect degajarea de lichiditati spre investitii.

Indatorarea este calea de finantare pe care firmele o accepta doar constranse de nevoia de crestere a capitalurilor. Aceasta indatorare cunoaste niste limite fara de care s-ar ajunge, inevitabil, la faliment.

De cele mai multe ori firmele recurg la indatorare deoarece continuarea activitatii ar fi imposibila in absenta resurselor financiare. Indatorarea se face de cele mai multe ori prin apelare la surse externe de finantare, la credite bancare.

In acest scop, intermediarii financiari, creditorii, vor utiliza in analiza gradului de indatorare al firmelor ratele structurii bilanturilor care de multe ori nu asigura o abordare adecvata a rentabilitatilor potentiale pe care le-ar putea avea firmele si nu il asigura pe cel care imprumuta contra insolvabilitatii.

Pentru o firma aflata pe linia de plutire supravietuirea este fundamentala iar costul detinerii de lichiditati este costul autonomiei sale, majorand, in consecinta, costul indatorarii – rata la care firma s-ar putea indatora tinand cont de situatia sa economica si financiara, si de nivelul de indatorare.

Un avantaj in alegerea creditelor bancare ca sursa de finantare este dat de dobanda care pentru firma constituie o cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal.

dr. Mihaela HERCIU – Sibiu
sursa – tribuna economica newsletter

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.